Scris în piatră.

This image has an empty alt attribute; its file name is aia-proiect-birou-de-proiectare.jpg

Îmi place să citesc (cărți), ba chiar aș zice că mai mult decât cititul în sine îmi plac ritualul cititului și locul meu din casă destinat acestei activități. Până la urmă o casă devine casa ta când se transformă în suma locurilor tale în ea. Îmi aminteam un citat aproximativ dintr-o carte grozavă citită anul acesta (Ucenicul arhitectului, de Elif Shafak) și din click în click am ajuns aici: https://www.aia-proiect.ro/, unde am aflat, printre altele, despre cea mai veche casă locuibilă din București. Și câte povești și viață au fost între acei pereți…

După ce am petrecut ceva timp pe site, am găsit în sfârșit și citatul pe care îl căutasem și care mi s-a părut și mai potrivit: “Stones stay still. A learner, never.” Cartea e fascinantă, am mai scris despre ea și nu vreau să răpesc cuiva bucuria de a o descoperi pas cu pas. Important este că oferă unui om ca mine, străin de arhitectură și normele ei, o poartă către magia și poezia creației. Povestea, nu e greu de intuit, este a unui ucenic al arhitectului-șef al Imperiului Otoman. Este ficțiune, dar se bazează pe cariera lui Mimar Sinan, o legendă, practic, comparat cu însuși Michelangelo și care a avut un portofoliu imens. Nu știu dacă există acolo proiecte case doar cu parter, dar eu una am rămas cu o idee clară despre conduita ideală a unui arhitect. 

Nu am locuit vreodată în casa mea proprie, deci nu am o experiență directă cu planuri, aprobări, avize și audituri. Indirect, însă, am trecut prin episoade de tot felul, unele de-a dreptul kafkiene, căci o casă poate părea un demers simplu când joci Monopoly, dar când trebuie să te descurci în nisipurile mișcătoare ale realității absurdul te poate lovi intens. În plus, o rudă foarte apropiată s-a ocupat o vreme cu teme legate de țevi, încălziri prin pereți și pardosea, astfel că, în zbor, am mai aflat câteva elemente importante despre subiect.

Fără o legătură relevantă cu ipotetica mea casă, îmi amintesc că atunci când ne pregăteam pentru facultate și majoritatea eram mai mult decât stresați, colegii care se pregăteau pentru Arhitectură parcă pluteau, erau speciali, parcă erau și îmbrăcați altfel, mai modern, mai asortat, mai cool. Apoi, balurile lor erau memorabile și în general am admirat mereu colectivul de la distanțe variabile. Cu siguranță e ceva special să construiești, să creezi, iar asta influențează invariabil personalitatea “creatorului”, la fel cum opera poartă mereu amprenta proiectantului său.

Și, desigur, am și eu idei și un folder în Pinterest despre cum mi-ar plăcea să arate casa în care să trăiesc la pensie, undeva în sudul Franței sau undeva mai la nord de Barcelona, aproape de plajă sau în Criț, lângă biserica fortificată, poate chiar într-una din casele atât de impresionante din sat. Dacă tot visez la viitorul meu liniștit, cred că e important și conceptul de casă cu consum energetic aproape zero, despre care am citit pe site-ul AIA Proiect. Mi-ar plăcea, mărturisesc, să nu fie nevoie să aștept pensia că să pot trăi într-o astfel de Casă Activă ROD®, pentru că este tare important impactul nostru asupra mediului, nu spun ceva nou.

Închid ochii și văd deja casa albă, cu ferestre mari, cu o bibliotecă imensă unde îmi voi amenaja locul meu pentru citit. Aș vrea și o mansardă, bineînțeles. Cu toții putem visa, așa-i? Coșmarurile nu îmi prea plac, vă zic drept, astfel că atunci când am aflat că anumite lucrări construite fără autorizație de construcție mă pot trimite direct la închisoare am decis brusc să apelez la experți, când o să fie cazul. 

Spuneam că Ucenicul arhitectului mi-a creat așteptări complexe despre arhitectul cu care mi-aș dori să colaborez, dar îmi dau seama că realitatea nu e totuși chiar ca în cărți. Cu siguranță cerințele variază, dar presupunând că voi avea un buget care să îmi permită să aleg în tihnă, cam așa cred că ar arată proporțiile criteriilor mele: 

Probabil nu par toate niște criterii obiective, pentru că nu pot fi evaluate clar, într-o scală și cu un punctaj. Și cred că e dificil să fie, e totuși vorba de ceva foarte personal, propria casă. Dar putem strecura, pe lângă emoție și sentimente, și niște evaluări clare. Să le luăm pe rând:

Conexiunea este, în opinia mea, esențială, în orice domeniu care implică o colaborare așa de strânsă. E important să existe respect, atenție și flexibilitate. Apreciez nespus oamenii pregătiți impecabil, siguri pe informațiile și experiența lor, dar care în același timp sunt capabili de empatie, sunt răbdători și vorbesc concis, clar, dar cald. Nu îmi place să aud un “Nu se poate” hotărât, fără alternative.

Creativitatea  pare un criteriu redundant, poate chiar jignitor pentru un arhitect. Cine sunt eu să măsor creativitatea unui profesionist, sau creativitatea în general? Sunt de acord, nu e ceva măsurabil, dar se poate evalua cumva, fiecare are propriul radar estetic. E unul dintre criteriile subiective, cumva se leagă de conexiune, dar este elementar pentru mine.

Istoricul este, în sfârșit, un punct obiectiv. Proiectele anterioare, experiența, situațiile întâlnite și rezolvate, provocările, toate oferă o imagine completă. Dorința de a se perfecționa, formarea continuă, participarea la evenimente specifice, toate sunt importante din acest punct de vedere.

Planificarea este esențială. Îmi plac oamenii care sună când spun că sună, sunt prompți și își țin cuvântul dat.

Realitatea are un obicei încăpățânat de a alunga planificarea în cele patru zări, dar, în opinia mea, să fii imperfect e perfect 🙂 E grozav când oamenii înțeleg asta și se poartă în consecință. Tot în Ucenicul arhitectului am citit că marele arhitect lăsa mereu o mică defecțiune, imperfecțiune pe care doar specialiștii o putea percepe, pentru că perfecțiunea nu exista. Mi-a plăcut mult această conduită de lucru. Pe de altă parte, arhitectul ar trebui să prezinte un proiect real și realizabil și să impună niște limite imaginației zburdalnice a clientului.

Sunt fascinată de cartierele de case pe care le-am tot văzut prin filme, care arată toate la fel la exterior, același acoperiș, structura similară, deși oamenii doresc, de obicei, cea mai deosebită casă, cea mai diferită, cea mai cea. Dar eu știu că înăuntru nu pot fi la fel, e imposibil, pentru că fiecare casă are personalitatea ei și e, până la urmă, vie. Și la această viață contribuie și arhitectul, oricât de mică, ieftină sau luxoasă ar fi o construcție.

Eu mi-aș alege deci cu mare atenție felul de viață pe care îl doresc pentru casa mea. 🙂

But Istanbul is a city of easy forgettings. Things are written in water over there, except the works of my master, which are written in stone.

Elif Shafak, The Architect’s Apprentice

*Articol scris pentru Superblog 2019

One comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.