Viața ascunsă a marilor obiecte mici.

The girl wore her scars the way some women wore their finest jewelry.

Sarah J. Maas

Mereu m-am întrebat de ce bijuteriile se țin adesea în cutii atunci când nu sunt purtate. Cutiile de bijuterii sunt un tip special de cutii, multe elegante, altele delicate, unele mici, altele cu etaj, în orice caz sunt destul de înalt clasate în ierarhia cutiilor, presupun, dacă ar exista așa ceva, dar, cu tot respectul, rămân totuși doar niște cutii. Știu, protejează, rolul lor este mai mult decât decorativ, evident. Însă nu pot să nu mă întreb (și înțeleg dacă vi se pare că imaginația mea e totuși mult prea dezvoltată), ce se întâmplă cu bijuteriile noastre dragi atunci când stau ascunse, îngrămădite și mai ales uitate? (Când spun “noastre” mă refer la ale mele, știu că alți oameni sunt mai organizați, ca să nu mai zic de oamenii aceia din altă galaxie care își țin bijuteriile în vreo vitrină sau în nu știu ce seif deosebit. Eu sunt un om oarecum simplu și dezordonat).

Oare ne putem imagina un fel de Toy Story al bijuteriilor, un fel de revoltă comună a echipei de cercei handmade împotriva cerceilor lungi de argint? Ciondăneli între ametist și opal? Discuții aprinse despre sensul vieții între talismane? Filosofie rotundă între inele? Revoluții ale clasicelor când apare un nou membru în cutie? O depresie generală a tututor celor care rămân nepurtate zi după zi și își văd strălucirea prăfuită? E probabil, bijuteriile sunt definite ca elemente mai degrabă mici, de podoabă. Ele sunt deci incomplete fără o persoană pe care să o împodobească, nu? Împodobitul acesta nu e doar estetic, cred eu. E mult mai profund de atât, mulți investim bijuteriile cu puteri speciale și le considerăm simboluri ale iubirii, dorului, vieții, prieteniei. Nuanțele sunt infinite, practic.

Nu pot spune că am o bijuterie preferată. Cu siguranță viața ascunsă a obiectelor mici din cutiile mele este foarte palpitantă, pentru că și în acest aspect, ca în multe altele din viața mea, e un haos. Știu că sunt persoane pasionate de aur și ajung să aibă o colecție impresionantă de bijuterii similare. Charmurile sunt alegerea multora și sunt expresii directe ale unei stări, unui moment, unei etape. Eu sunt ceea ce politicoșii numesc o colecționară eclectică, adică aleg ce îmi place și ce simt, fără să mă gândesc prea mult la încadrarea regulamentară a noului membru în cutia de bijuterii.

Nu am o bijuterie preferată, dar există o bijuterie care m-a salvat. Nu știu prea bine unde s-au născut și când, dar cerceii albaștri în formă de romb și realizați din lemn au ajuns în viața mea exact la momentul potrivit. Știu, veți râde, cum ar putea niște cercei să știe când să apară în drumul meu? Și eu mă întreb, nu sunt o ființă excesiv de spirituală și nu cred neapărat în semne, însă cerceii m-au pus un pic pe gânduri.

Într-o duminică de mai a acestui an, lumea mea întreagă s-a prăbușit direct peste mine, lăsându-mă fără aer, fără lacrimi, fără direcție. Poate veți crede că sunt melodramatică și de obicei sunt, dar de data asta chiar nu exagerez nici măcar un pic. Din momentul acela nimic nu a mai fost la fel, multă vreme mi-a fost greu și să respir, am fost incoerentă, pierdută și am renunțat să port accesorii. Poate veți zice că sunt superficială, dar nu e chiar așa. Pentru oamenii pierduți de ei înșiși, să se trezească dimineața e deja un efort prea mare, să stea să aleagă inele asortate cu geanta e în afara oricărei discuții.

Eu cea de dinainte eram o asortată, îmi plăcea nespus să completez ținutele cu mici (sau mari) bijuterii. Eu cea de după am aruncat într-un colț al cutiei un inel perfect, cel mai frumos inel din lume, cu două mâini minuscule care se ating, din argint, parte din mâna mea, creat parcă pentru mine (Deși, sinceră să fiu, un pic mare îmi era, dar nu mai conta. Dacă aș fi știu din timp de acest tabel pentru măsurarea inelelor, bine ar fi fost). De unde nu îl scoteam de pe deget, a fost retrogradat și cutia a stat închisă săptămâni întregi. Nu îmi mai păsa de bijuterii, pentru ce să mă mai împodobesc pe dinafară când pe dinăuntru eram distrusă?

Nu știu dacă există servicii de mesagerie între bijuterii și bietele mele părăsite au transmis o telegramă urgentă și așa m-au extras din groapa unde picasem. Sau poate nu au mai suportat cerceii oribili, model clasic de bebeluși, pe care i-am purtat timp de 3 săptămâni, după ce mi-am făcut găuri în urechi într-o farmacie, într-un exces de zel și după ce trăisem peste 33 ani cu convingerea clară că eu nu doresc cercei, ba chiar îmi displac. Când suntem în stări de șoc facem tot felul de nebunii și pe multe le regretăm ulterior. Urechile și prima mea pereche de cercei m-au salvat, de fapt, astfel că deși pledez pentru nebunie temporară, nu pot să regret.

Nu știu, deci, cum de am pus ochii pe cerceii ăștia care sunt mai degrabă urâței și cum i-am cumpărat deși eram convinsă că sunt o investiție proastă, ba chiar sinceră să fiu mi s-au părut mult prea scumpi pentru cât erau de comuni. Nu știu dacă și ei erau triști pentru că nu se plăceau prea tare, în orice caz, a fost frică la prima vedere, dar ai mei au fost. I-am adus acasă și câteva săptămâni nu i-am purtat, ba chiar mă deranjau încă rănile de la urechi (de cele de suflet nu mai zic 🙂 ). Nu pot decât să presupun că restul bijuteriilor din cutie (mai ales singurul meu colier de aur, primit de la mama mea, cu siguranță cel mai înțelept din toată cutia) au ținut un discurs motivațional, cert e că într-o dimineață i-am văzut cu alți ochi (poate din cauza lacrimilor) și i-am ales, i-am asortat cu rochia mea albastră și trecând pe lângă o vitrină m-am văzut. Obișnuiam deja să nu mă mai privesc, ajunsesem aproape să urăsc umbra care devenisem, dar m-am privit în acea zi, doar că să văd cerceii aceia urâți pe care dădusem atâția bani degeaba. 

Printr-o minune pe care doar bijuteriile o pot crea, mi-a plăcut ce am văzut. Cum se întâmplă adesea, o lumină diferită m-a făcut să privesc altfel acele obiecte atât de mici ca dimensiuni, dar atât de mari ca semnificație. De atunci i-am purtat zilnic aproape, asortați sau nu, i-am atins și i-am privit și le-am cumpărat alți frați de cutie, pentru că sigur începuseră să fie hărțuiți de bijuteriile geloase pe care le uitasem.

Încet, după 5 luni, am îndrăznit să port iar inelul odată perfect, pe care acum îl simțeam ca pe un obiect teribil de străin. Și mi-am dat seama, iar și iar, că noi alegem semnificația pe care le-o dăm obiectelor mici sau mari. Și că bijuteriile sunt făcute să ne împlinească și să ne ajute, nu doar să ne arate altora mai decorați.

Prin urmare, nu am o bijuterie preferată. Dar am niște cercei care m-au ales și care au strâns o parte bună din durerea mea și au atârnat-o departe de mine. Vă spun drept, urechile și cerceii ăștia m-au salvat de mine. Urechile sunt mari la propriu, cerceii doar la figurat, dar ce e important rămâne: povestea mea ar fi fost alta fără acești cercei mici și urâți.

Poza: Unsplash

*Articol scris pentru Superblog 2019

6 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.